La ce-or mai fi buni parintii?!
Stiu ca nu in toate familiile de pe la noi stau astfel lucrurile. Dar e romaneste sa porti indeaproape de grija mladitelor, cit te tin puterile. Iar una dintre cele mai fierbinti rugi ale celor ce au mai mult un trecut decit un viitor este sa nu le fie povara urmasilor. Din nefericire, numai norocosii se petrec de pe asta lume fara a fi macinati, cu lunile sau chiar anii, de betesugurile batrinetii. Or, chinul e urit celor sanatosi, iar boala inraieste omul. De aici incep toate cele ce le vadesc unora dintre noi nimicnicia.
Sustinem ca ne tragem din romani, ca ne fierbe singe latin in vine. La romani, statuetele parintilor erau pastrate, dupa moartea lor, in altarul casei, alaturi de cele ale zeitatilor, drept ocrotitori ai familiei. La noi, inca pe cind esti in viata, dar ruinat de-o boala a trupului ori a mintii, esti de lepadat pentru cei pe care i-ai facut “oameni”. Si esti facut uitat intr-un loc unde “cineva” va avea grija de tine. Astfel incit odraslele sa poata iesi in lume cu fruntea sus si impacate ca nu au sub ochi suferintele tale. Te sterg din memorie si se fac nevazuti.
Pentru muritori de-astia, ce nu vad ei, nu exista. Dar nu e asa. Despre doua cazuri de abandon povestesc, cu nume si adrese, medicii de la sectia Psihiatrie a Spitalului Judetean. Ma rog, o familie de “apartinatori” (ce ciudat suna cuvintul asta; nu l-am gasit in DEX!), rusinata de dezvaluirile cadrelor medicale, a venit sa-si ia “nebuna” acasa. O alta becisnica e inca acolo. Fiica sa a abandonat-o, iar fiul sau nu vrea sa stie de ea. Acum, copiii sint mari si au alte probleme.